Trecutul românesc nu stă doar în cronici de război, în faptele de mărire ale voievozilor ori în foșnetul catifelelor boierești, ci se ascunde, poate mai tainic și mai curat, în tăcerea chiliilor de mănăstire, în lumina chiorâșă a lumânărilor de seu și în scârțâitul penelor de gâscă pe hârtia groasă de altădată. Istoria învățământului românesc – sau a școalelor, cum le ziceau bătrânii cu o noimă caldă și așezată – este o epopee a luminii care și-a făcut loc cu greu prin negura vremurilor, a pribegiilor și a lipsurilor.
I. Mănăstirile și tăinițele credinței: Începuturile (Secolele XIV – XVI)
Primele vetre de lumină din Țările Române nu s-au ridicat în piețe publice, ci sub streașina bisericilor și în tăcerea mănăstirilor. Într-o vreme în care sabia era stăpână, iar primejdiile pândeau din toate părțile, Biserica a fost cea dintâi care a ținut candela învățării aprinsă.
În secolul al XIV-lea, la Câmpulungul Muscelului, ori mai târziu, în veacul al XV-lea, la Șcheii Brașovului (1495), unde vrednicul Diacon Coresi avea să slobozească mai apoi primele tipărituri în limba română, copiii satelor și feciorii de cneazi învățau carte după rânduieli vechi. Nu existau manuale pedagogice moderne, nici programe școlare stufoase. Copiii – „școlarii” de odinioară – se adunau în tinda bisericii sau în chilii strâmte, având drept cărți de căpătâi Ceaslovul și Psaltirea.
Acolo se învăța slova pe de rost, începând cu literele chirilice: Az, buche, vede, dobro, este… Dascălul, de cele mai multe ori un călugăr bătrân, cu barbă lungă și privire aspră, ori un diac mărunțel, ținea pe genunchi sau la îndemână „sfântul lemn” – nuiaua menită să scoată „mintea la lumină”. Copiii scriau pe tăblițe de piatră cu un condei de fier sau pe foi de hârtie grosolană, folosind o cerneală mulsă din coji de nucă sau din fiertură de ghindă. Învățătura era grea, aspră, dar curată, menită să scoată din prunci nu doar oameni știutori de carte, ci și buni creștini, plecați în fața altarului.
II. Luminile Orientului și ale Apusului: Academiile Domnești (Secolele XVII – XVIII)
Pe măsură ce veacurile treceau, rânduiala Țării Românești și a Moldovei cerea oameni luminați pentru cancelariile domnești, grămătici iscusiți și sfetnici care să știe a citi gândul împăraților de la Istanbul sau al marilor puteri europene. Așa s-au ridicat, prin osârdia unor domnitori iubitori de cultură, marile Academii Domnești.
Vasile Lupu în Moldova, la 1640, a întemeiat școala de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, iar în Țara Românească, Șerban Cantacuzino și mai apoi luminatul Constantin Brâncoveanu au rânduit Academia Domnească de la București (1694), așezată la Mănăstirea „Sfântul Sava”.
Aici, atmosfera se schimba radical față de tinda satului. În aceste școale alese, învățătura se purta în veșminte alese, după rânduiala elenă și apuseană. Se studia filosofia lui Aristotel, retorica, poezia, teologia și limbile clasice – greaca veche și latina. Dascălii erau filozofi și învățați veniți de departe, din Muntele Athos sau din insulele grecești, bărbați cu caftane largi și barbă albă, care le vorbeau tinerilor boieri despre înțelepciunea antică. Deși limba de predare era adesea greaca sau slavona, aceste școale au fost pepinierele din care aveau să răsară mai târziu primii cărturari luminați ai neamului, oameni care aveau să redeștepte conștiința națională.
III. Primăvara limbii române: Gheorghe Lazăr, Heliade și „Școalele Naționale” (Începutul secolului XIX)
Până spre pragul veacului al XIX-lea, învățătura înaltă era un privilegiu strâmt, iar limba română abia își croia drum prin colb-ul cancelariilor. Însă o dată cu anul 1818, un dascăl dârz și vizionar din Ardeal, Gheorghe Lazăr, a pășit în curtea mănăstirii „Sfântul Sava” din București și a schimbat soarta învățăturii românești.
Împotrivindu-se celor care ziceau că în limba română nu se poate învăța carte adâncă, Lazăr a început să predea în limba maicii sale, aprinzând inimile tinerilor. Elevii săi, lăsând la o parte anterielele orientale și caftanele grecești, au început să îmbrace haine nemțești, dar purtau în suflet o mândrie românească nou-nouță. După el, ucenic credincios și tribun al cuvântului, Ion Heliade Rădulescu a continuat opera, scoțând manuale, tipărind gazete și deschizând larg porțile științei.
În 1832, prin Regulamentele Organice, se pun bazele primelor rețele sistematice de „școale” publice, iar la 1864, prin Legea Instrucțiunii Publice dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, școala românească devine un sistem național în toată regula: învățământul primar a fost declarat obligatoriu și gratuit pentru toți copiii țării, punându-se totodată temeliile universităților de la Iași și București.
În acele vremuri, a merge la „școală” însemna o sărbătoare. Copiii din mahalale sau din sate mergeau cu traista de lână pe umăr, în care mama le punea o bucată de mălai și brânză, purtând opinci muiate în noroiul ulițelor nepietruite. Dar dincolo de lipsuri, prestigiul dascălului de la sat – învățătorul îmbrăcat în costum negru, cu ochelari pe nas și o imensă autoritate morală – era a doua autoritate după preot, el fiind cel care scria scrisorile sătenilor, ținea socoteala obștii și lumina mințile copiilor.
IV. Între rigore, ideologie și transformare: Veacul XX și prezentul
Secolul al XX-lea a adus școlii românești o expansiune uriașă. În perioada interbelică, prin legile reformatoare (precum cea a lui Constantin Angelescu din 1928), rețeaua de școli normale și licee s-a extins, țara căutând să scoată la lumină o elită intelectuală puternică și un corp didactic dedicat.
A urmat apoi cumplita vijelie a veacului al XX-lea: regimul comunist a dărâmat vechea structură de tip occidental, a desființat școlile private și confesionale, a introdus uniformele obligatorii, cornițele pionierești și o ideologizare apăsătoare, orientând învățământul spre uzine, strunguri și politehnici, dar păstrând totuși o rigurozitate extrem de dură în studiul matematicii, al științelor exacte și al limbilor străine.
După prefacerile din 1989, școala românească a pășit în era modernității globale, a diversității alternative (Waldorf, Step by Step) și a digitalizării, căutându-și neîncetat echilibrul între tradiția glorioasă a marilor ei dascăli și cerințele lumii de astăzi.
V. Ucenicia marilor condeie: Scriitorii pe băncile vechilor școale
Niciun portret al vechilor școale românești n ar fi deplin fără a ne aminti de copiii care au mărșăluit odinioară prin clasele luminate de opaițe sau prin amfiteatrele Academiilor Domnești, devenind mai târziu stâlpii literaturii și ai conștiinței noastre naționale. Pentru ei, școala a fost prima mare bătălie cu lumea.
- Ion Creangă și „școala de la biserică”: Nimeni n-a descris mai cu haz și mai cu durere sufletească viața de școlar din veacul al XIX-lea ca humuleșteanul Ion Creangă. În amintirile sale, vedem aievea școala din sat, unde dascălul Nicolae Iordache sau vrednicul dascăl Vasile a Ionașchii îi strunea pe copii cu „sfântul Calafir” (nuiaua) și unde se învăța în cor, de bubuia școala: „Az, buche, vede…”. Copiii stăteau pe bănci scobite, scriind pe tăblițe de ardezie, iar frica de scaunul de la bețe era cel dintâi pas spre luminarea minții.
- Mihai Eminescu și rigorile Gimnaziului din Cernăuți: Luceafărul poeziei românești a cunoscut o școală aspră, germanizată, dar profund riguroasă. La Cernăuți, sub ochii profesorului Aron Pumnul – un cărturar ardelean însuflețit de focul național –, tânântul Eminescu își pleca fruntea deasupra cărților vechi. Acolo, în odaia plină de cărți a profesorului său, viitorul poet a deprins dragostea neclintită pentru limba română, citind pe ascuns tot ce prindea la mână, de la cronici bătrâne până la poezie germană.
- Ion Luca Caragiale și dascălii de la Ploiești: Nenea Iancu, cel care avea să satirizeze cu atâta geniu birocrația și „dascalismul” de la oraș, a trecut și el prin școala primară a bătrânilor dascăli rigizi, unde disciplina se ținea cu rigla pe degete și unde latinismul exagerat sau prețiozitatea unor domni profesori deveneau material viu pentru viitoarele sale schițe immortale.
- Mihail Sadoveanu și școala de la Pașcani și Suceava: Mai târziu, în pragul veacului al XX-lea, marii noștri povestitori au cules din școlile primare de la țară sau din gimnaziile târgurilor de provincie acea înțelepciune populară, mirosul de cerneală chioară, praf de hîrtie veche și glasul molcom al învățătorilor patrioți care țineau satul în mână.
Pentru toți aceștia, slova de pe tablă și prima carte citită pe tăsillică n-au fost simple exerciții de memorie, ci pragul pe unde au pășit din lumea neștiinței în marea cetate a spiritului românesc.
Privind în urmă, de la tinda întunecată a bisericuței de lemn unde se buchisea Ceaslovul până la sălile de clasă luminate de ecrane digitale, sufletul școalei românești a rămas același: o dorință nesățioasă a omului de la aceste guri de rai de a ști, de a urca mai sus prin slovă și de a lăsa moștenire urmașilor o limbă mândră și curată. Dascălii cu barbă lungă și tocurile de gâscă s-au dus de mult în veșnicie, dar brazda pe care au tras-o ei în sufletul neamului rămâne nerăsădită și vie pentru totdeauna.